marți, 26 octombrie 2010

SINCERE CONDOLEANTE

Stimati camarazi,
Doresc sa va fac cunoscut faptul ca pentru camaradul nostru col (r) Teofil RUS astazi, 26.10.2010, a fost cea mai cumplita zi din viata sa, fiindca ce poate fi mai dureros pentru un parinte decat faptul de a conduce pe un drum fara intoarcere propriul copil , ANA MARIA, care, dupa o lupta grea cu o boala necrutatoare s-a stins din viata la o varsta la care alti tineri viseaza sa-si faca un viitor cat mai stralucit. Doresc ca si prin intermediul acestui site sa-i transmit sincere condoleante!
DUMNEZEU S-O ODIHNEASCA IN PACE PE ANA MARIA!

Florin CHITU

Panseuri cu marea reformă în educaţie şi cea mică din justiţie



Nu am inventat noi românii roata, deşi aş pune pariu că în dorinţa de a substitui lipsurile şi mizeriile din ţară cu încă o brumă de patriotism unii politicieni s-ar strădui să ne convingă şi de asta. Un popor cu o istorie modernă încă nu prea îndelungată, care de-a lungul veacurilor a fost mai mult condus decât şi-a exercitat drepturile cetăţeneşti, pare că încă nu s-a desprins dintr-o mentalitate în care „locul controlului” se regăseşte mereu în afara voinţei proprii. Asta vrea să spună că atâta vreme cât acceptăm judecata lui „cum o vrea Domnul” nu se întrevăd reale şanse de emancipare cetăţenească, ci doar tentative izolate şi eşuabile de preluare a controlului asupra unui sistem care nu mai deserveşte interesele poporului. De aceea, problema învăţământului este una dintre cele mai grave şi complexe într-o societate modernă. Învăţământul, educaţia cum i se mai spune astăzi, primeşte funcţia de a crea societatea modernă şi de a o menţine şi perpetua. Desigur, înainte de a analiza ce înseamnă transformarea învăţământului sub semnele modernităţii, ar trebui să cunoaştem care sunt condiţiile ce generează societatea modernă şi acesta este chiar punctul de la care o reformă în educaţie poate porni. Dar, aceasta înseamnă mult efort intelectual, o geneză complicată şi chinuitoare, organică şi comparativă, iar până la urmă revin la cele spuse înainte – nu am inventat noi românii societatea modernă, nici drepturile omului, nici roata. Protocronismul românesc se dovedeşte mai degrabă un ideal decât o dinamică socială şi unicul fapt dovedit este că revoluţii ideologice îşi extind lărgimile după modele încă prea puţin cercetate, cert fiind că o anumită predispoziţie pentru aculturaţie poate juca un rol hotărâtor. De aceea, orice reformă neaoşă, dacă nu este vreo farsă sau o temă de manipulare nu-şi poate găsi temeiurile decât în reformele de succes realizate în ţările de cultură majoră, în bogata experinţă de viaţă a statelor occidentale dezvoltate şi bogate, desigur în literatura străină, filosofică şi de specialitate. Nu ar fi de neglijat nici cercetarea comparativ-istorică asupra încercărilor româneşti de reformare a învăţământului, din aceasta rezultând cu siguranţă idei precise despre eficienţa aplicării unor procedee dezvoltate şi elaborate pentru subiecţi cu trăsături psiho-comportamentale şi culturale diferite asupra copiiilor noştri, alţi subiecţi cu un self identitar specific. Începuturile reformei în educaţie cresc din cunoaşterea definiţiilor educaţiei ca proces socio-cultural instituţionalizat urmând pe mai departe tot ceea ce ţine de ştiinţificitatea şi de filosofia educaţiei. Oricum ar fi, trebuie spus că sensul modernităţii în educaţie poate fi dat de o pe cât de pragmatică pe atât de ciudată metaforă creată de veşnicii nonconvenţionali americani când vorbesc de „geografia foamei” Oriunde este foamete în vreun stat de pe glob, acolo nu există democraţie autentică. Nu ştiu prea bine dacă în America este multă sau puţină foamete, dar îmi însuşesc sintagma pentru fertilitatea ipotezeleor pe care le generează. Înţelegem de aici că deoarece la douăzeci de ani după revoluţie se trăieşte mizerabil, că dacă milioane de români preferă să lucreze în străinătate decât în proria lor ţară, în republica noastră nu avem o democraţie autentică, în consecinţă orice reformă a educaţiei s-ar întreprinde aceasta va trebui să ducă în final la formarea cetăţeanului. Şi tocmai aceasta este reforma autentică. Este o reformă nu de administrare, de aplicare a noi formule manageriale, de dominare prin diplome, ci o reformă de conţinut educaţional, de curriculă. Or, tocmai aici grandiosul document elaborat de un ministru îndrăzneţ ale cărei studii au fost efectuate cu preponderenţă în străinătate nu ne convinge, din simplul motiv că acest act administrativ nu este însoţit de contractul cadru cu românii pus sub forma unei legi-curriculum pentru competenţele care vor trebui să modernizeze ţara făcând-o civilizată şi prosperă. Desigur, din punctul nostru de vedere nu ne interesează competenţele la matematică, fizică ori chimie. Ne-ar interesa însă în avans să cunoaştem ce fel de acele lucruri pe care francezii le denumesc atât de plastic „savoir faire” (abilităţi şi deprinderi) şi „savoir vivre”(atitudini şi comportamente) vor fi cuprinse măcar pentru a construi o reală societate democratică. Şi nu sunt un singular solitar când afirm aceste lucruri. Lucrări americane de filosofia educaţiei confirmă apariţia învăţământului public sub cauzalitatea sufragiului universal, unul dintre importantele drepturi ale omului care, iată, se dovedeşte a fi în plus cheia de boltă a educaţiei publice. Funcţia modernă a educaţiei este crearea cetăţeanului, a omului cu atitudini democrate. Şi aceasta se face cu randament sporit în învăţământul secundar, acela destinat formării conducerii viaţii personale. Reforma învăţământului trebuie să introducă iarăşi ceea ce nu am descoperit noi, ci alţii, anume instaurarea şi menţinerea celor trei funcţii sociale ale instituţiei şcolii: 1) contribuţia la stabilitatea societăţii şi a instituţilor – fac o paranteză şi spun, de exemplu, că dacă şcoala produce mai mulţi oameni educaţi, cu o capacitate sporită de control personal, atunci ne trebuie mai puţini poliţişti şi puşcării, rămânînd bani mai mulţi care ar putea fi investiţi în sănătate şi asigurări sociale; 2) autoprotecţia personală a şcolii pentru a nu fi deturnată de la un învăţământ contrar idealurilor şi intereselor poporului – şi aici nu doresc să spun ceva şi îl las pe cititor să analizeze; 3) asigurarea maximului posibil de evoluţie inteligentă a societăţii prin readaptări graduale şi constante la schimbările sociale. Pentru un regim politic obsesiv ancorat pe tema întemeierilor principiale chiar acestea ar fi trebuit să fie principiile fondatoare ale unei reforme în educaţie, iar nu recursivele litanii epigonice oricum le-am lua. Fiindcă unei reforme îi trebuie şi mari reformatori, nu doar reguli metodologice, îi trebuie oameni de mare rezonanţă cu idealurile şi interesele populare, oameni care să convingă. Desigur, există şi opinia eroismului reformator, dar cel mai adeseori ea provine dintr-o literatură romantică, fiind doar un reziduu intelectual al unui mecanism psihologic de autoliniştire în faţa culpabilităţii resimţite, un simplu mit politic. Tot aşa şi cu asumarea răspunderii ministeriale. Suntem un popor cu oameni suficient de bine educaţi şi instruiţi pentru a ne lipsi de „eroii reformatori” şi a ne lua soarta în propriile noastre mâni.
O încercare de analiză a proiectului de lege pentru educaţie este descurajantă pentru neiniţiaţi. Cele peste 100 de pagini abundă în detalii tehnice, administrative, stabilind tot felul de atribuţii, reguli, proceduri, cicluri, organizări, teze, responsabilităţi, declaraţii, toate adunate ca într-un calendar mayaş. Dar nu ne mirăm din moment ce respectivele precizări sunt managerial necesare. De altfel, la articolul întâi se precizează că legea „structura, funcţiile, organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ”. Corect este să-i spunem, deci, nu legea reformei în educaţie, ci legea reformei administrative în educaţie. Mărturisesc ca un nespecialist că tainele acestei reforme sunt prea mari pentru a fi desluşite de mine. Dar, sunt sigur că într-un bun spirit românesc aşa cum spunea demult ilustrul sociolog, om politic şi academician Dimitri Gusti: „Nici într-un domeniu [altul decât educaţia] nu domneşte atâta confuzie şi obscurantism ca în acel al culturii, unde orişicine se simte îndrituit a culturaliza”- îmi va fi permis să-mi dau şi eu cu părerea asupra importantei probleme. Şi în acest moment al discuţiei doresc să relatez o întâmplare petrecută de curând. Am întrebat de curând un student de specialitate ce ştie despre „mica reformă în justiţie”. Răspunsul a venit rapid şi de-a dreptul aiuritor: „Da’ la ce mi-ar folosi ?” Nu l-am mai întrebat, dar cu siguranţă că era din anul întâi. Totuşi, am înţeles în acea clipă de ce nu mai este nevoie de un învăţământ de 4 ani la liceele reale şi umane. La ce-ar folosi ? În schimb mi-am pierdut curajul de a întreba pe altcineva dacă cunoaşte amănunte despre preconizata mare reformă în educaţie pentru care un guvern întreg se expune sacrificiului. Oricum, la ce mi-ar folosi informaţiile cerute ?
Ştiu că învăţământul românesc este încă tributar unui sistem de putere provenind din feudalismul european. Ierarhizarea cu salariile aferente nu urmăreşte în special recompensarea merituoşilor, ci răsplăteşte poziţii de putere. Astfel, educatorul care formează personalitatea bazală a copilului viitor om, agent de muncă şi funcţionar – o responsabilitate uriaşă - ocupă o poziţie minoră slab plătită. Învăţătorii, profesorii care trebuie să-l formeze ca om ce ştie să-şi conducă viaţa primesc cu puţin mai mult doar. Salarii mari primesc doar poziţiile universitare care trebuie să-l profesionalizeze pe tînăr, o mare răspundere, totuşi nu uriaşă ca antecedentele. Sistemul implică un antagonism funciar. Primii educatori ai copilului funcţionează într-un sistem fără autonomie controlat şi dirijat până în cele mai mici amănunte pentru disciplinele pe care statul le consideră obligatorii, în schimb universităţile se bucură de o mai mare autonomie curriculară, programele de studii lăsându-se spre aprobare doar în competenţa senatelor universitare.
Veacuri de-a rândul învăţământul a tins să formeze la încheierea anilor de studii liceale un om complet. Între timp, lucrurile s-au schimbat. Concomitent cu complexificarea resurselor şi procedurilor tehnologice, s-a ivit necesitatea continuării învăţământului. Aşa a apărut învăţământul universitar, în mod comun pe durata a patru ani de studiu. Acum, este de trei ani. De ce oare, nimeni nu ne explică. Reforma îl menţine şi adaugă încă noi trepte de atins culminând cu post-doctoralul. De abia aştept clipa când în vreun loc public să aud discutând două tinere:
„- Auzi, tu, dragă! Am două facultăţi (ştiinţe economice şi finanţe-bănci) şi un masterat în comunicare şi nu mi-a oferit decât un post de vânzătoare cu 6 milioane pe lună.
- Ce vorbeşti dragă ? Ai noroc, tu. Uite şi eu am două facultăţi (finanţe-bănci şi gestiunea afacerilor) plus masterat în geografie, doctorat în filosofie şi post-doctorală în administraţie şi relaţii publice şi n-a vrut să-mi dea decât un post de femeie de serviciu, fir-ar el al dracului de patron ! „
O modă românească printre tinerii noştri o încurajare din partea legislativului îi introduce într-o competiţie aiuritoare transformându-i în colecţionari de diplome, excluzându-i de la o inserţie oportună în piaţa muncii. De la revoluţie încoace învăţământul universitar a produs deja zeci şi zeci de mii de licenţiaţi, masteri şi doctori. Cei mai mulţi s-au pierdut. Vârfurile au plecat în străinătate. Banii contribuabililor s-au topit. Eficienţa ?
Un alt aspect interesant se dezvăluie prin introducerea obligativităţii pentru aspiranţii la vocaţia de profesor a unui masterat didactic, o mare stângăcie ca să zic aşa care probabil are doar minimul rol de a genera nişte intrări de fonduri financiare undeva. Nenumărate situaţii de viaţă pot împiedica angajarea unui om valoros dintr-o cauză pur birocratică. Asta-i reformă, în sprijinul calităţii ? Cum ar fi fost, oare domnule ministru, dacă aspiranţii la profesorat s-ar fi pregătit pe oriunde ar fi vrut şi ar fi susţinut într-un centru autorizat doar un simplu examen de competenţe ? Îmi face plăcere să vă amintesc - mai ales că sunteţi un bun vorbitor de limbă franceză -reflecţiile sociologului Alain Touraine, creatorul conceptului „societăţii post-industriale” şi director al Şcolii de înalte studii în ştiinţele sociale de la Paris, care vorbind despre rolul reformatorului în raport cu şcoala modernă ne învaţă astfel: „De aici [funcţia şcolii de a produce adaptarea rapidă la prezent şi viitor n.a.]”, necesitatea unei critici fundamentale a sistemului şcolar ... ceea ce presupune mai întâi desacralizarea şcolii concomitent cu destructurarea oricărui aparat birocratic de reguli, programe şi inspecţii, care împiedică societatea să-şi reia în posesie şcoala şi să o elibereze. Pentru persuadarea şi convingerea noastră ar fi trebuit ca legea să fie precedată de o amplă panoramare critică a sistemului existent. Nu a fost să fie aşa.
Parcurgând aliniatele legii aş mai găsi câteva ceva de spus, chit că sunt doar un nespecialist. Nu este de mirare, stimaţi cititori, că proiectului i-au fost aduse amendamente câte zile are anul. Răspunsul ministrului a fost că toate acelea care vin în spiritul reformei vor fi incluse în proiect. Nu se precizează, însă, care este spiritul reformei. Se cere în schimb asumarea rapidă a legii. Oare de ce ? Păi, pentru simplul motiv că aplicarea legii crează restructurări care vor genera concedierea a mulţi profesori, deci bani viitori la dispoziţia guvernului. Reducerea deficitului este o operaţiune guvernamentală care transferă costurile doar în contul oamenilor fără avere, în principal prin operaţiuni deghizate intitulate legi reformatoare: legea educaţiei, legea salarizării unice, legea pensiilor. Altele vor urma. Ei bine... toate asumările astea... ne vor asoma pe noi. Reformele din zilele noastre au două roluri principale: funcţia de ocultare a adevărului (îmbrăcarea unei măsuri de austeritate în veşmânt de lege reformatoare) şi funcţia de dezorientare a percepţiei privind activitatea politică (doar despre activitatea câtorva ministere se vorbeşte toată ziua).

Emil POP

joi, 21 octombrie 2010

Reformele conservatorilor englezi

Astăzi când toate cuvintele puterii sunt înveşmântate în roba "reformei" mântuitoare poate că nu este lipsit de interes să amintim câteva realizări ale fostului prim ministru Margaret Thatcher, "doamna de fier" a administraţiei într-o perioadă de adaptare la noile provocări adresate de economia mondială statului britanic. Revoluţia "conservatoare" realizată de guvernul său a pornit de la principiile că nu există libertate individuală fără libertate economică şi să nu facem promisiuni fără acoperire. Extrem de importanta operă de reformare a statului britanic a însemnat transformarea sectorului public în sensul punerii acestuia sub controlul cetăţeanului. Reforma a pornit de la remarca premierului că sectorul public îl controlează pe cel privat, în schimb nimeni nu controlează sectorul public, evident în sensul că puterea de control trebuie să-i aparţină cetăţeanului britnic. Schimbările instituţionale şi-au deschis căile urmând trei importante direcţii, astfel: privatizarea întreprinderilor de stat, mecanismul "pieţelor interne" şi Carta cetăţeanului. Acestea au produs atât de rapid efecte benefice încât au început să fie imitate de unele ţări încă din anii 1980.

Privatizarea întreprinderilor de stat a pornit de la principiul că întreprinzătorul este mai bun manager decât mandatatul statului. Mai mult, s-a dorit schimbarea radicală a principiilor de motivare şi recompensare care în sistemele întreprinderilor de stat sunt costisitoare şi au tendinţa să crească permanent. Prin vânzarea întreprinderilor, statul era exonerat de obligaţia acoperirii eventualelor pierderi şi datorii, în consecinţă fiind capabil să dispună de mai multe resurse financiare pentru cetăţeni. Pentru dezamorsarea rezistenţei funcţionarilor şi muncitorilor din întreprinderi au fost luate unele măsuri prin contractele de vânzare cum ar fi: cuprinderea înalţilor funcţionari din întreprinderile de stat în consiliile de administraţie ale noilor stabilimente de acum cumpărate de particulari. Vânzarea cu preţ preferenţial sau acordarea în mod gratuit de acţiuni la acele întreprinderi întregului personal. Astfel, personalul disponibilizat a fost mulţumit să vadă că nu este aruncat în stradă fără o compensaţie semnificativă. Ca procedură, vînzările au fost stabilite pe preţuri fixe pentru cumpărătorii individuali şi prin licitaţie cu adjudecare pentru persoanel juridice. Astfel, statul a reuşit să câştige foarte mulţi bani pe care să-i investească în funcţiile sociale. În situaţiile în care evaluarea iniţială a întreprinderii ducea la un preţ prea mare pentru posibilităţile investitorilor privaţi, s-a recurs la vânzarea către public.
Privatizările au fost precedate şi însoţite de uriaşe campanii de informare.

Instituţia "pieţelor interne" a fost aplicată iniţial în sistemele de educaţie şi sănătate, care furnizează servicii "gratuite" prin prelevarea impozitelor de la cetăţean. Problema implementării unui nou mecanism în sistemele respective provine de la calitatea redusă a serviciilor furnizate de acestea, în condiţiile particularităţilor de putere manifestate de sectorul public ca întreg. Rezolvarea concretă a mecanismului s-a efectuat în educaţie prin încredinţarea către fiecare cetăţean a unor cupoane de învăţământ cu o valoare echivalentă prestaţiei unei instituţii de învăţământ pentru un an şcolar şi acordarea dreptului de alegere liberă a instituţiei şcolare. Totodată, s-a acordat dreptul de autogestiune pentru instituţiile de învăţământ. Astfel, părinţii elevilor şi-au înscris copiii la şcolile cu cele mai bune performanţe şi încredinţându-le cupoanele respective, acestea au devenit suprafinanţate reuşind să-şi plătească mai bine profesorii, să-şi îmbunătăţească baza de instruire. În final, s-a creat o concurenţă necesară care a condus la creşterea calităţii învăţământului. Statul finanţează o parte din necesităţile sistemului, dar în funcţie de numărul elevilor înscrişi, stabilind marje suplimentare şi tot mai mari pentru grupuri crescânde de elevi. Legea reformei în educaţie (Education Reform Act) din 1988 mai prevedea înfiinţarea unei currricule naţionale şi noi modalităţi de evaluare.
În domeniul sănătăţii, înainte de 1980, serviciul naţional de sănătate încasa prin intermediul statului taxe de la contribuabili fără a se îngriji prea mult de preferinţele şi nevoile pacientului. Nu se manifesta noţiunea de responsabilitate şi utilizare eficace a resurselor. Unicul control financiar era concretizat prin stabilirea plafoanelor bugetare, fără reguli de optimizare interioară.
Reforma sistemului de sănătate a urmat trei direcţii. Mai întâi s-a acordat spitalelor dreptul de a cumpăra servicii medicale de la alţi furnizori, dacă acestea se dovedeau mai ieftine decât cele proprii. Ulterior, s-a acordat posibilitatea ca spitalele publice să primească la cerere statut de independenţă, în sensul unei libertăţi mai mari de autogestiune financiară. În al treilea rând, au fost introduse mercuriale cu preţurile normale ale serviciilor medicale şi au fost descentralizate bugetele acordate medicilor de familie, acordîndu-se sume mai mari în funcţie de creşterea numărului de înscrişi pentru asistenţă medicală. Asemănător s-a procedat şi pentru spitale.

"Carta cetăţeanului", cel de-al treilea mare instrument al reformei sectorului public britanic reprezintă contractul între instituţia publică şi cetăţean. Principiul contractual derivă din aceea că cetăţeanul plăteşte impozit pentru furnizarea unor servicii publice de calitate şi are tot dreptul la acestea. Carta este documentul care precizează clar şi precis serviciile furnizate, în funcţie de aşteptările publicului. Sunt introduse norme explicite de calitate şi indemnităţi reparatorii pentru client în cazul în care nu primeşte serviciile la calitatea respectivă. De asemenea, a fost introdus un mecanism eficient de supraveghere şi control a funcţionarilor furnizori de servicii publice, în aşa manieră încât să nu poată eluda existenţa şi calitatea acestora.

Dacă recurgem la o comparaţie între ceea ce s-a întâmplat în Anglia şi trecutele şi prezentele reforme de la noi vom putea face măcar o precizare. Că există unele asemănări de formă şi multe multe deosebiri de conţinut în defavoarea cetăţeanului.

(material adaptat după Madsen Pirie, preşedintele Adam Institute, 1991)

duminică, 10 octombrie 2010

Tvr face sondaje neconstitutionale

In "incercarea" de sondaj al principalul jurnal al tvr din data de 09.10 2010 s-a pus urmatoare intrebare:
Este normal ca justitia sa se pronunte asupra recalcularii pensiilor speciale?
Prin aceasta intrebare tendentioasa, postul amintit incalca grav deontologia profesionala si obiectivitatea de care ar trebui sa dea dovada avand in vedere ca activitatea sa este sustinuta de banii publici pe carei ii platim toti, chiar daca ne uitam doar la emisiunile sportive.
Actiunea nu este singulara ci face parte dintr-o campanie de dezimfornare practicata de TVR care, mai nou are ca principala sursa de informare obscurul site de stiri HOTNEWS ignorand agentiile de presa oficiale, interne si internationale si sursele primare a caror obiectivitate si acuratete este notorie.
In principalul junalul al zilei de duminica, 10.10.2010 s-au prezentat cu emfaza rezultatele sondajului(79%NU,19,6 Da si 0.4% NU STIU in urma a aproximativ 195 de voturi) Aceste au fost folosite apoi, pentru a denigra justitia si actiunile indreptatite ale categorilor sociale afectate de aberanta Lege 119/2010 si HG 735/2010
TVR a devenit in totalitate portocalie si aservita dupa alegera noului Consiliu de administratie ,numirea noului director general si in special al directoarei departamentului emisiunilor de stiri Rodica Culcer
.
Col(rz) Berariu Sorin vicepresedinte al filialei Cluj al SCMDRR

joi, 7 octombrie 2010

Despre discursul demagogic privind reforma statului român

Pare că în ultima vreme regimul politic portocaliu din România a confiscat discursul public prin sufocarea alternativei cu majora temă de comunicare a justei şi legitimei sale intenţii de a impune (chiar cu forţa) reformarea statului. Astfel, începând de la instituţia prezidenţială şi trecând prin verigile guvernamentale, acelea ale „parlamentarilor de imagine”, ulterior oprindu-se la nivelurile micilor propagandişti şi activişti, o întreagă şi rutinată maşinărie de partid ne copleşeşte cu descrierile viitoarelor binefaceri ale unor măsuri impuse. România modernă ... ce bine ! Observăm, însă, că cel mai adesea măsurile sunt impuse cu forţa sau prin fraudă cu justificări din tipurile chirurgului care – pentru salvarea vieţii - îţi zîmbeşte înainte de amputarea mînii drepte spunîndu-ţi că-ţi va tăia numai prima falangă de la deget. La atare fapte şi justificări devine de maximă importanţă clarificarea privind întemeierea intenţiei din idealul binelui public şi situaţia contextuală în care a apărut tema doctrinară pedelistă a „reformei statului”.
E de spus, că cel mai recent curent. de idei care priveşte schimbarea socială dintr-o perspectivă reformistă a statului este constituit din „new public management”, altfel zis filosofia managerială utilizată de guvernele ţărilor occidentale începând cu anii 1980. Elementul esenţial al doctrinei urmăreşte modernizarea sectorului public, expresie de-a dreptul magică dacă e să luăm în considerare faptul performării unei semnificaţii verbale într-o acţiune susţinută pentru modificarea fizionomiei statului clasic. Nu este cazul, aici, să avansăm în dezbateri academice şi complicate. De altfel, nici nu ar fi posibil, întrucât conceptul „noului management al sectorului public” şi-a anunţat deja sfârşitul o dată cu puternica mişcare critică conceptualizată de o parte a şcolii economice londoneze începând cu 2006. Mişcarea reformistă a statelor occidentale începe cu percepţia şi negarea mai vechiului model admirabil conceptualizat prin definirea statului (guvernării) nereformate ca organizaţii inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic structurate conduse de lideri puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi neutri care livrează servicii publice cetăţenilor (Ostrom, 1973). Aceeaşi mişcare porneşte de la definirea variabilelor sectorului public care în opoziţie cu cel privat sunt: 1) gradul ridicat de risc faţă de piaţa financiară, recurgerea frecventă la credite; 2) constrângeri formale şi legale, curţi judiciare, legislaţie, ierarhie de putere; 3) este subiect al influenţelor politice; 4) este frecvent supus coerciţiei, statul monopolizează şi cenzurează; 5) reactivitatea extinsă la impact; 6) subiect al supravegherii publice; 7) complexitatea obiectivelor, procedurilor de evaluare şi luare a deciziei; 8) relaţii de autoritate şi manageri cu roluri derivate din acestea; 9) o anumită performaţă organizaţională; 10) procese şi structuri de stimulare (motivare); 11) o anume implicare a caracteristicilor personale ale angajaţilor în activitatea de muncă. (Boston, 1996). Deşi oarecum principală, totuşi, abordarea modernizării sectorului rămâne numai un element din această interesantă paradigmă care încearcă să pună sub semnul identităţii şi să transforme statul într-o întreprindere economică publică, aşezându-l pe principiile manageriale respective. Celălalt factor important considerat analogic unităţilor economice este constituit din condiţiile generării bunei guvernări, anume valorile internalizate şi puse în operă de aparatul de stat. Sociologizarea valorilor respective a condus la posibilitatea concretizării acestora cu numele generic de „valori ale unei forme democratice de guvernare” în următoarele: 1) viziunea: buna guvernare democrată este aceea care împărtăşeşte aspiraţiile populare, care utilizează în documente şi fapt expresia „Noi poporul ...”; 2) libertatea: deşi înţeleasă în forme variate, astăzi este acceptată ideea libertăţii faţă de coerciţia abuzivă a guvernului şi libertatea de a te bucura şi exercita drepturile universale ale cetăţeanului; 3) egalitatea: ingredient absolut necesar unei democraţii şi această stare societală este pasibilă interpretărilor; astăzi, privind egalitatea, două curente mai importate îşi dispută superioritatea sau ajung pacific la convergenţă; astfel, sunt: a) egalitatea ca oportunităţi egale, adică dreptul de a-ţi urma calea vieţii în libertate şi fericire şi accesul egal la toate condiţiile oferite de stat pentru a atinge succesul personal; şi b) egalitatea în rezultatul condiţiilor de viaţă, adică paritate economică şi bogăţie nivelată; 4) stabilitatea: este o caracteristică de proces legată predictibilitatea influenţelor economice ale sistemului politic şi de constanţa secvenţelor acţionale benefice; mai înseamnă concentrarea întregii activităţi guvernamentale pe stabilirea de reguli întemeiate pe drept, convingerea cetăţenilor despre legitimitatea acestora şi aplicarea lor fermă, continuă şi fără părtinire; 5) respectul mutual: este un principiu democratic de bază aşezat pe ideea că „majoritatea conduce respectând totodată punctele de vedere ale minorităţii”; aceasta mai înseamnă şi că aspiraţiile şi credinţele majorităţii şi minorităţii trebuie metamorfozate în decizii de stat, ci nu aplicate reguli de putere, forţă şi opresiune; 6) consensul: care semnifică dialog şi negociere din partea statului cu naţiunea politică; vocile tuturor cetăţenilor trebuie luate în considerare pentru decizii care afectează întreaga comunitate; în toate aceste cazuri înaintea unei decizii luate de un guvern „reprezentativ” în contul cetăţenilor, ultimii trebuie consultaţi şi în mod obligatoriu ţinut seama de voinţa lor; 7) participare colaborativă: toate democraţiile actuale au îmbrăţişat forma de participare colaborativă cu statul prin adoptarea delegării prin vot a unei puteri reprezentative; aceasta nu exclude, totuşi, şi alte forme de colaborare cu statul prin intermediul unor structuri cetăţeneşti: instituţia juraţilor, organizări pentru comunicare, gărzi naţionale etc.; 8) orientarea spre viitor: este calitatea deciziei guvernamentale de a prognostica factorii posibili negativi şi de a elabora decizii cu impact pozitiv şi pentru viitor. (Watson&Martin, 2003).
Analiza variabilelor de structură ale sectorului public în conjuncţie cu cerinţele manageriale izvorîte din teoriile pieţei împreună au dus la amplificarea cercetărilor de operaţionalizare a conceptelor utilizate de doctrina „noului management public”. Pentru atingerea soluţiilor optime eforturile de concretizare s-au efectuat în contrast cu mai vechea doctrină a „aplicării guvernării”, în consecinţă s-au realizat tabele sintetizatoare şi comparative între cele două abordări de conducere administrativă. Astfel, Ewalt (2001) adaptează o mai veche sinteză (Barzelay, 1992) din care ar rezulta în principal următoarele caracteristici.




























Cu ultimele informaţii din tabel am epuizat cadrul premiselor necesare pentru a judeca corect faptul dacă declaraţiile regimului politic sunt reflexia unei intenţii autentice şi competent asigurate despre o necesară reformă a statului sau doar nişte mai complicate mişcări manipulatoare de transferare a costurilor crizei sau/şi ale incompetenţei administrative asupra categoriilor societale guvernate. Acordînd prezumţia de încredere unui regim care îşi propune să ne reformeze chiar aplicând violenţa statală noi trebuie să presupunem că obiectivul principal al „reformei” este calitatea vieţii cetăţeanului. Dar, dacă îndrăznim o adîncire a problemei, o comparare a conceptelor autentice legate de reforma statului, ba mai mult încercăm cîteva sumare exerciţii exemplificatoare vom ajunge imediat la observaţii şi concluzii profund dezamăgitoare. .
Astfel, este util să postulăm că orice asemănare a acţiunilor întreprinse pentru reformarea statului cu acelea descrise în text produce inferenţa de autenticitate, altfel de simulacru, incompetenţă şi/sau impostură. Dacă analizăm caracteristicile sistemului public corelate cu tendinţele noului management public, atunci putem descoperi următoarele elemente definitoare pentru o reformă autentică.
Este reformă adevărată atunci când statul ia măsuri pentru a micşora riscurile sectorului public faţă de piaţa de capital şi pentru a nu recurge la credite. Atunci când constrângerile formale impuse prin reguli sunt stabilite în raport cu valorile şi aspiraţiile cetăţenilor. Când sectorul public este dependent doar de funcţionari competenţi, ci nu de politic. Când nu este în permanenţă supus monopolului şi cenzurii de stat. Când i se crează o reactivitate mai redusă la impact. Când este întărită supravegherea publică asupra statului. Când sunt adoptate metode decizionale adecvate care transformă complexitatea sistemului public în soluţii clare şi benefice cetăţeanului. Când relaţiile de autoritate sunt centrate pe rezolvarea problemelor. Când performanţa organizaţională a statului creşte. Când funcţionarii publici sunt motivaţi şi stimulaţi pentru creşterea competitivităţii. Când caracteristicile de personalitate ale funcţionarilor publici nu sunt implicate în sistem, astfel sistemul funcţionează după reguli, nu după capricii şi arbitrar.
Aceste sensuri directoare (principii) nu se regăsesc în acţiunile „reformiste” actuale propuse sau deja implementate. Starea sistemului public dovedeşte exact contrariul. Lăsăm cititorului (ne)plăcerea de a analiza comparativ în continuare valorile bunei guvernări şi tabelul cuprinzând conceptele noului management public. Toate judecăţile vor duce la concluzia că „reforma statului” este o acţiune propagandistă fără conţinutul care i-ar conferi autenticitate. Că această pretinsă reformă îi deserveşte esenţial pe membri noii nomenclaturi care se autointitulează emfatic „clasa politică”, în sensul apărării intereselor lor financiare şi de perpetuare a puterii. În acest context, deja arhicunoscutul slogan al partidului portocaliu „facem ce trebuie” nu semnifică decât o uriaşă demagogie. În cel mai fericit caz, în situaţiile în care aparatul de informare de partid reuşeşte să colecteze nemulţumirile maselor ori alte informaţii de interes, toate acestea din urmă fiind transformate în „teme de comunicare (propagandă)”, sloganul corect ar fi „spunem ce trebuie”. Lipseşte doar continuarea „dar, facem cum vrem noi”. În nici un caz nu putem vorbi despre reforma autentică a statului când noi nu am ajuns nici măcar la nivelul stabilit de Ostrom. Statul propozabil la reformă prin calitatea condiţiilor sale interne este acela cu "organizaţii inteligibile, funcţionale, uniforme şi ierarhic structurate conduse de lideri puternici şi democratic responsabili şi ocupate de funcţionari competenţi şi neutri care livrează servicii publice cetăţenilor". Nu avem aşa ceva şi nici nu se întrevede că politicienii doresc măcar atingerea nivelului respectiv. Şi atunci unde este calitatea vieţii cetăţeanului, unde este reforma ?

Emil POP